Ziua de naștere mi-am petrecut-o la granița dintre Guatemala și Honduras, așteptând în van să trecem, pentru că, așa cum urma să aflăm pe loc, de la 1 ianuarie Honduras a introdus viza pentru România. MAE nu aflase încă, agenția nici atât. Telefoanele de intervenție au fost inutile, pentru că acasă era aproape miezul nopții și se sărbătorea Învierea. Planul B a fost să facem cale întoarsă prin Guatemala până în capitală, unde s-a găsit cazare pentru cei 40 de oameni din grup, pe ultima sută de metri. Au urmat 5 ore de goană nebună pe unele dintre cele mai periculoase serpentine din lume (nu pentru că ar fi ele “prăpăstioase”, ci pentru că Guatemala este o țară periculoasă unde turistului nu îi șade bine la drum de seară). Am ajuns în Guatemala City – capitala cu cea mai mare rată de criminalitate din lume, pe la ora 1 noaptea, după aproape 20 de ore de drum. Și, evident, ne-am “închis” în hotel, ca să plecăm apoi la prima oră a dimineții.
Cu siguranță că a fost cea mai agitată vacanță de până acum, cu emoții, ceva nervi și multă oboseală. Să nu mă întrebați ce bunătăți am mâncat pe acolo, pentru că în cele mai multe zile am postit cu biscuiți pe autocar, de la o destinație la alta. În rest, mexicanii mănâncă prost – omletă la micul dejun (fără excepție, spre disperarea generală!) și zahăr cât cuprinde – în pâine, în iaurt, în porumbul fiert, etc. Contrar legendei, unui mexican fericit îi dai zahăr, nu salsa.
Evident, însă, că n-aș ezita să mă întorc. Pentru pământurile acelea minunate, cu o energie aparte, unde istoria vine peste tine; natura sălbatică, de-a dreptul schizofrenică aș spune eu, și munții pe care i-am bătut în lung și în lat, dar de care nu m-am putut sătura. Pentru confirmările pe care le-am avut, dar și pentru lecțiile pe care le-am primit.
Am învățat că un călător adevărat nu are limite. Media de vârstă în grup a fost de 60 de ani. Care mai de care cu ciudățenii, afecțiuni și tabieturi. O adunătură colorată…
Am zburat împreună la 14.000 de km distanță de casă. Am străbătut cu autocarul 3 țări, în total cam 5.000 – 6.000 de km, uneori și câte 20 de ore pe zi. Ne-am trezit aproape fără excepție la 6 dimineața, după 4-5 ore (poate) de somn, și am bătut la picior sit-uri și orașe la peste 40 de grade și umiditate ridicată.
Paradoxal, tensiunea și momentele dificile au venit din partea mai tânără a grupului, în rest – ordine, disciplină și multă determinare pentru vizitarea obiectivelor din program.
Am mai învățat că, așa cum spunea cineva pe Facebook, “Everybody’s fighting a battle you know nothing about. (So) Be kind.” În consecință, cum spun mexicanii, “La vida se vive ahora, no hay mas tarde!”.
La ieșirea din Mexic spre Belize am întârziat pentru că o doamnă își pierduse țidula special atașată la pașaport, pentru vamă. În urmă cu câteva zile, uitase niște haine la hotel. Altădată, a rătăcit biletul de intrare în sit la 3 minute după ce îl primise. Cu toții am bodogănit-o, de amețită.
Apoi am aflat că are Alzheimer.
Cu o zi înainte, îi făcusem poze în vârful piramidei de la Uxmal, la 40 de metri. La Acapulco, a dansat cot la cot cu localnicii, pe o barcă de croazieră. La Teotihuacan, a fost printre puținele femei din grup care s-au încumetat să urce la 62 de metri, pe piramida Soarelui. Era foarte cald, scările – multe și abrupte, iar vârful – departe rău… Peste o săptămână pleacă din nou în vacanță, în Elveția.
Am înghițit și pilula amară a călătorilor “degeaba”, care merg să bifeze, nu să învețe. Călători care disprețuiesc obiceiurile și sărăcia oamenilor; care se răstesc la chelneri cu fețe luminoase sau lovesc pisici care le stau în cale; călători care se bucură când încalcă “jmecherește” regulile și „trag” o poză cu flash când paznicul de la muzeu nu se uită, sau își îndeasă mâncare în farfurii și în sacoșă, lăsându-i astfel pe partenerii lor de călătorie flămânzi; călători cu ego-uri de cocoș, care iau în râs istoria locului și contorizează fiecare centimetru de piatră „autentică”, după care aleargă să își facă o poză dramatică, pe model. Per ansamblu, mi-au oferit o lecție despre ce (nu) înseamnă respect.
De la mexicani am învățat mândria autentică. Fără excepție, femeile merg cu spatele drept și pieptul înainte. Bătrânii sunt cei mai admirați membri ai comunității. Cultul familiei își găsește ecou și la sute de kilometri de casă, șoferii fiind avertizați de pe marginea drumului: „Maneje despacio. Su familia lo espera.” Apa este o necesitate („Hidrata tu cuerpo. Hidrata tu mente”), iar arta – o șansă la evoluție („El arte cambia my comunidad”).
Nu în ultimul rând, am rămas cu cea mai frumoasă urare de bun-venit, de la Rosa, indigena tzotzil din San Cristobal de las Casas, o femeie simplă și cu o viață grea, dar care are cel mai frumos și mai senin zâmbet pe care l-am văzut vreodată: “Hola, como estas? Como esta tu corazon? Si tu corazon esta bien, toto esta bien :)”.
