Zilele trecute, o prietenă mă întreba dacă îi recomand o anumită companie, pentru că aveau un post liber și se gândea să își trimită CV-ul. Prima mea reacție a fost “Aoleu, nu!”. Răspunsul ei a venit la scurt timp: “E bine că stiu, n-aș vrea să sar din lac în puț”.
Nu știu când am început să ne alegem locul de muncă în funcție de cultura organizațională și atmosfera din birou, dar vă rog, ridicați mâna dacă nu vi se pare o idee bună.
Personal, am mare respect pentru șefii duri pe care i-am avut, pentru că de la ei am învățat meserie. E drept, nu a fost ușor. Cu timpul, am înțeles că stresul și responsabilitatea sunt, la rândul lor, ierarhice; că pretențiile pe care le are șeful de la tine ca angajat vin la pachet cu infinit mai multe presiuni la care el însuși este supus din partea șefilor săi, a acționarilor și clienților.
Terorizarea angajaților este, însă, o altă poveste.
În ultima vreme, poate mai des decât înainte de criză – pentru că, nu-i așa?, trăim astăzi într-o piață a angajatorului – oamenii sunt din ce în ce mai nefericiți la serviciu. Cazurile de tratament agresiv (verbal sau psihologic) par să se înmulțească. Soluțiile angajatului sunt puține: fie își caută de lucru în altă parte, fie devine autist și își repetă la infinit că cele N-shpe ore petrecute la birou sunt “doar un job”, fie face o cădere nervoasă și din acel moment, soarta sa depinde de cât de rezistent îi este organismul.
Din păcate, retenția talentelor, motivarea și fidelizarea angajaților, mentoratul și cultivarea potențialului sunt doar concepte frumoase din manualele de resurse umane, pe care nici oamenii de HR în sine nu prea le iau în serios. Frica pare să fie instrumentul de management predominant în unele companii din România. Acest model favorizează adesea promovarea non-talentelor, a non-valorilor care, la rândul lor, vor aplica aceleași instrumente de management pe juniorii pe care vor ajunge, inevitabil, să îi formeze. Este un cerc vicios pe care nici forța centrifugă a noilor generații nu pare suficient de puternică încât să îl întrerupă.
Ce legătură are asta cu brandul personal? Depinde de ce vrei să lași în urmă.
Șeful de la care am învățat cel mai mult, profesional și personal, a fost și cel mai bun manager pe care l-am avut vreodată. Mi-a fost cu adevărat mentor, m-a respectat suficient de mult încât să îmi lase libertate de mișcare și de decizie, a știut să îmi dea feedback negativ în mod constructiv, mi-a dat încredere că pot să greșesc, atâta timp cât învăț din asta, m-a învățat să cred în potențialul meu, m-a format ca manager. În timp, mi-a devenit și cea mai bună prietenă; au trecut ani de atunci, dar sentimentul că nu vreau să o dezamăgesc este la fel de puternic.
Dicționarul de specialitate ar defini astfel concepte precum leadership, coaching sau mentoring.
Indiferent de mărimea companiei, de reputația sa în piață, de amploarea afacerii și potențialul pe termen lung, de multitudinea și calitatea clienților și de orice alte motive la care v-ați putea gândi, cultura organizațională despre care se vorbește cu atâta emfază în departamentele de HR și comunicatele de presă este construită și întreținută de oameni. Reputația unui manager (mai ales cea neoficială, insinuată pe la colțuri, în pauzele de țigară sau în afterhours) spune foarte multe despre compania în sine.
Unii vor spune că piața muncii este încă a angajatorului și că nimeni nu este de neînlocuit. Greu de crezut, într-un moment în care mai toate companiile se plâng că nu prea au cu cine lucra, că sistemul de învățământ nu livrează oameni suficient de bine pregătiți, că integrarea unui om în organizație durează mult și costă bani.
Oamenii talentați înțeleg repede că au libertatea de a alege cum să-și petreacă cele 8, 9, 10 sau chiar mai multe ore de muncă pe zi. Iar devotamentul lor rareori ține de compania în sine (deși mulți se amăgesc că un brand le face cariera); ține de lider, de colegi și de satisfacția lucrului în echipă.
În ultimii ani, am devenit mai atenți la noi, la dezvoltarea noastră personală, la libertatea de exprimare și libertatea de a munci. Uitați-vă în jur și veți vedea o multitudine de oamenii care se caută pe ei înșiși, își pun întrebări și nu se mulțumesc cu răspunsurile găsite prea repede. Poate nu întâmplător, crește numărul celor care preferă să lucreze pe cont propriu sau să își deschidă o afacere, pe principiul că prefer să muncesc pentru mine, decât pe plantația altora.
Acum câteva zile, cineva îmi spunea zâmbind că are norocul să lucreze într-o organizație frumoasă, că și-ar dori să rămână acolo toată viața. Evident, motivul din spate era liderul echipei.
