Nu am nimic de zis.

Publicat de pe Feb 23, 2014 | 0 comentarii

Nu am nimic de zis.

Da, știu, într-o societate în care toată lumea le știe pe toate, iar respectul se câștigă prin consecvența aparițiilor publice, vizibilitatea „strategică” din social media și viralitatea propriilor mesaje, a NU avea nimic de spus este de-a dreptul… patetic.

Mi se trage de la unul dintre primele mele locuri de muncă, când redactorul-șef mi-a atras atenția că nu e nici politicos, nici productiv să întrerupi pe cineva când vorbește și că ar trebui să învăț să ascult până la capăt.

De multe ori m-am regăsit în discuții sau sedințe dintre cele mai intense, fără a scoate vreun cuvânt. Într-o sală în care nimeni nu ascultă pe nimeni și toată lumea se încalecă să își spună părerea, pentru a-și demonstra „valoarea în echipă”, tăcerea nu este o strategie prea bună. Mai ales dacă șefii sunt impresionați de vorbe, nu de fapte.

Din nefericire, social media amplifică dorința (necesitatea?) de a fi vocal. Este ca o „beție a netului”, care ne dă curaj să împărtășim cu restul lumii tot ceea ce ni se întâmplă, as if they gave a damn: de la clasicele fotografii cu excese gastronomice (despre care îmi spunea cineva că sunt exclusiv preocuparea românilor) sau mimarea unui stil aventuros de viață cu poze din locuri în care nu ai fost și probabil nu vei ajunge vreodată, la sentimente euforice gen „feeling special” pentru că te-ai uitat „la fix” pe ecranul telefonului. (BTW, care-i ideea cu check-in-ul la Kiev, Ucraina, cu care se viralizează FB-ul zilele aceaste?… puțin cam mult, nu credeți? Să îmi iertați franchețea, dar să muți solidaritatea umanitară în mediul online, de dragul de a face ceva din confortul canapelei, când în realitate nu se mai duce nimeni la Kiev zilele astea prin prisma ancestralului spirit de conservare, mi se pare inutil/ lipsit de respect/ gest ipocrit/ pur demonstrativ/ culmea Internetului).

De curând, cineva mărturisea că își dedică 10 minute în fiecare seară pentru a căuta pe net un articol „ce i se potrivește”, pe care îl postează apoi pe profilul de LinkedIN. Miza fiind poza personală din profil pe „peretele” celor peste 1.500 de contacte. Posibil să nu fiți de acord cu mine, dar între distribuția mecanică și crearea de conținut, o prefer pe cea din urmă.

Evident, îmi este la fel de ușor să alunec pe această pantă a băgatului în seamă. O dată am fost chiar acuzată, cu amărăciune, că „poluez peretele de Facebook” cu lucruri inutile (taguri pe Shazam, mai exact). Tocmai eu, care mă detașam lejer din rând prin postări interesante.

Poluez. Eu!…

Un cuvânt cum nu se poate mai potrivit. Care m-a făcut să mă întreb: oare câți oameni din lista mea dau hide la postările mele? Ce procent din eforturile noastre de a fi văzuți se întoarce împotriva noastră? Cât de repede se poate schimba părerea oamenilor despre noi, la primul post neinspirat?

Și cât de vizibili mai sunt oamenii excepționali, care chiar au ceva de zis? Oameni care, în hățișul blabla-urilor degeaba, cu greu mai ajung la noi. Găsesc infinit mai multă motivare în ideile lor frumoase, care mă fac să gândesc și să acționez, decât în „zgomotul” ego-urilor balonate de competiția demonstrației de sine.

Ascultându-i pe oamenii care contează, îmi găsesc propria voce. Nu asta căutăm cu toții?

Share Button

Tu ce părere ai?

Your email address will not be published. Required fields are marked *